BLOG▸PROCES CREATIV
16 NOIEMBRIE 2026 — 20 MIN DE CITIT

Fără nume, nu de prisos: ce au făcut opt luni de construit cu AI din frica mea

Claudia Vaduvescu
SCRIS DE
Claudia Vaduvescu
PE SCURT

Opt luni de construit cu un agent AI de programare au schimbat obiectul fricii mele mai mult decât au pus capăt fricii. Vechea frică, aceea că munca de design va deveni de prisos, se sprijinea pe prognoze care în 2013 îi considerau pe designerii grafici mult mai la adăpost decât pe șoferii de camion și pe o scădere a anunțurilor de angajare în design care a început înainte de ChatGPT. Noua frică e un gol: niciun titlu de post și niciun set de date nu îi numără încă pe designerii care și construiesc. Cercetarea susține părți din povestea mea (într-un experiment la Procter & Gamble, o persoană care lucra cu AI a egalat o echipă de două persoane) și avertizează în privința altora (abilitățile nefolosite se pierd, iar oamenii tind să atribuie propria reziliență unui ajutor din afară).

DISPONIBILITATE
Iau proiecte
Fără nume, nu de prisos: ce au făcut opt luni de construit cu AI din frica mea

Un video spune că mintea care va prospera cu AI este cea a artistului. Opt luni de construit cu el m-au învățat ceva mai mic și mai util, iar cifrele din spatele vechii mele frici arătau, de fapt, spre o altă meserie.

Până în martie anul acesta, viitorul pe care mi-l imaginam pentru munca mea era sumbru. Citeam mereu despre o „subclasă permanentă” care se apropia și despre statistici după care șoferii urmau să fie automatizați cu milioanele, iar pe LinkedIn căutam titlurile în care am crescut toată viața profesională (graphic designer, brand designer, creative director) și găseam tot mai puține de fiecare dată. Cu prietenii era și mai rău. Ne trăgeam unii pe alții în jos, spre aceeași versiune apocaliptică a următorilor zece ani, iar eu o luam cu mine acasă.

Am treizeci de ani și lucrez în design de la șaptesprezece, de când făceam logo-uri pentru oricine îmi cerea, apoi branduri, compoziție, culoare și psihologia consumatorului, lucrurile la care devii bun doar după ani întregi. Exact specializarea asta mă speria. Nu vedeam cum se adaptează cineva format așa la un viitor care părea să nu mai aibă nevoie de anii aceia.

Apoi, în martie, a venit factura pentru site. În loc să reînnoiesc abonamentul, am plătit planul Max de la Claude și am refăcut site-ul studioului nostru cu Claude Code. După opt luni, am construit mai mult decât în cei trei ani dinainte. Frica nu a dispărut, totuși. Și-a schimbat forma. În februarie îmi era frică să nu-mi devină munca de prisos. Acum mi-e frică de faptul că nu are încă un nume. Am verificat ambele frici în cercetare, iar a doua rezistă mai bine decât prima.

Din ce era făcută frica

Sintagma de care tot dădeam era „subclasa permanentă”. Versiunea ei atentă e un eseu din decembrie 2024 al lui Rudolf Laine: odată ce AI-ul poate înlocui cea mai mare parte a muncii plătite, capitalul decide cine rămâne sus, iar copiii cresc cu „mobilitatea socială dispărută” (Laine 2024). Până în vara lui 2025 ajunsese o glumă recurentă pe X despre adunat capital ca să scapi de subclasă, iar în octombrie New Yorker scria despre frica sinceră de sub glumă (Chayka 2025). Ce nu a ajuns niciodată la mine a fost răspunsul lui Laine din comentariile de sub eseu: că acum e un moment neobișnuit de bun pentru proiecte ambițioase, în parte pentru că „AI-ul de acum face lucrurile mai ușor de făcut”. E aproape de ce am ajuns să fac și nu seamănă deloc cu versiunea pe care am absorbit-o.

Statisticile despre șoferi veneau din aceeași familie de prognoze. Cea mai cunoscută, de la Oxford, din 2013, încadra 47% din locurile de muncă din SUA la risc ridicat de a putea fi automatizate „într-un număr nespecificat de ani”, iar autorii scriau că nu au încercat să estimeze câte locuri de muncă vor fi automatizate efectiv (Frey & Osborne 2013, pp. 38, 44). O echipă a OECD care s-a uitat la sarcini, nu la meserii întregi, a ajuns la 9% (Arntz et al. 2016). Detaliul care contează e în anexa din 2013: șoferii de camioane grele au primit o probabilitate de automatizare de 0,79, designerii grafici 0,082. De atunci, locurile de muncă pentru șoferi de camioane grele din SUA au crescut de la aproximativ 1,70 milioane în 2012 la 2,22 milioane în 2025, cu încă 4% prognozate până în 2035, în timp ce posturile de designer grafic au scăzut de la 259.500 la 253.100. În august 2026, Biroul de Statistică a Muncii din SUA (BLS) și-a mutat prognoza pe zece ani pentru designerii grafici de la o creștere de 2% la o scădere de 2% și a numit AI-ul drept motiv (BLS 2026). Robotaxiurile sunt reale și se înmulțesc, dar prognoza oficială încă se așteaptă la mai mulți șoferi de camion. Frica pe care o absorbisem arăta spre meseria greșită. Cea pe care modelul o considera sigură era a mea.

Două panouri. Stânga: bare cu riscul de automatizare estimat în 2013, șoferi de camioane grele 79 la sută și designeri grafici 8 la sută, designerii în coral. Dreapta: locuri de muncă în SUA raportate la 2012, șoferii de camion în creștere cu 31 la sută până în 2025 și cu o proiecție mai mare până în 2035, designerii grafici în scădere cu 2,5 la sută până în 2025 și cu o proiecție mai mică.
Figura 1. Prognoza din 2013 îi considera pe șoferii de camion de aproape zece ori mai ușor de automatizat decât pe designerii grafici. De atunci, în SUA, locurile de muncă pentru șoferi de camion au crescut, cele pentru designeri grafici au scăzut, iar prognoza oficială pentru designeri e acum negativă.

Senzația de pe LinkedIn era întemeiată, cu o nuanță. Potrivit datelor publice Indeed, anunțurile din categoria arte și divertisment, ale cărei titluri-exemplu sunt designer și artist, sunt cu 13% sub nivelul din februarie 2020 în SUA și cu 42% sub el în Marea Britanie (Indeed Hiring Lab 2026). România nu e inclusă. În SUA, anunțurile pentru dezvoltare software au scăzut și mai tare, la aproximativ o treime din vârful din 2022. Ambele scăderi au început la începutul lui 2022, cu luni înainte de apariția ChatGPT. Se poate ca AI-ul să le fi adâncit de atunci, iar BLS îl numește acum drept motiv în prognoza pentru designeri, dar nu el le-a pornit. Nu îmi imaginam căutările tot mai goale. Citeam o încetinire generală a angajărilor din birouri și din tech ca pe un verdict doar asupra designului.

Grafic cu linii al indicelui Indeed pentru anunțurile de angajare din SUA, din februarie 2020 până în noiembrie 2026, cu februarie 2020 egal cu 100. Dezvoltarea software are vârful la 234 în februarie 2022, iar arte și divertisment, în coral, la 155 în mai 2022. Ambele scad abrupt înainte de linia punctată care marchează lansarea ChatGPT pe 30 noiembrie 2022 și se termină în jur de 81 și 87.
Figura 2. În SUA, anunțurile pentru designeri și artiști (coral) și cele pentru dezvoltatori software (crem) au atins vârful la începutul lui 2022, cu luni înainte de lansarea ChatGPT. Date: Indeed Hiring Lab (CC BY 4.0).

Spirala cu prietenii are un nume. Psihologii îi spun co-ruminație: „discutarea și revizitarea extinsă a problemelor, speculațiile despre probleme și concentrarea pe sentimentele negative” (Rose 2002). Merge mână în mână cu prieteniile apropiate, de aceea ne făcea bine pe moment, și cu mai multă anxietate și depresie. Cercetarea despre felul în care ne anticipăm propriile emoții adaugă cealaltă jumătate. Oamenii cad în ceea ce psihologii numesc eroarea de impact, „supraestimând intensitatea și durata reacțiilor lor emoționale” la evenimente viitoare, în parte pentru că nu se așteaptă cât de repede vor da un sens celor întâmplate (Wilson & Gilbert 2005). Le făceam pe amândouă, în fiecare săptămână, despre un viitor pe care niciunul dintre noi nu-l putea vedea.

Fereastra de chat nu era răspunsul

AI-ul nu era ceva nou pentru mine în martie. La începutul lui 2025 am folosit fereastra de chat a ChatGPT ca să învăț pe cont propriu RPG Maker, parte din trei ani de încercări de a face jocuri pe cont propriu. În septembrie 2025 m-am înscris la un program de filozofie, întrebându-mă pe jumătate dacă n-ar trebui să schimb direcția, iar înscrierea a venit cu un an gratuit de Gemini, pe care l-am folosit ca să intru mai adânc în cărți pe care voiam să le înțeleg cum trebuie. Nimic din toate astea nu a atins frica. Chatul mă ținea la mijlocul tuturor lucrurilor. Copiam cod într-un terminal, lipeam erorile înapoi, încercam versiunea următoare și rămâneam în limitele propriei mele înțelegeri despre cum se leagă piesele. Fiecare proiect de joc se termina la fel, la un gol în ce știam pe care nu-l puteam trece, și fiecare proiect abandonat făcea frica puțin mai convingătoare.

Claude Code a funcționat altfel. Rulează ca agent pe propriul meu calculator: citește și scrie fișierele dintr-un folder, pornește lucruri, vede ce s-a stricat și repară. Puteam să predau o structură întreagă în loc să pun întrebări despre ea și să-i dau o memorie din care să lucreze, o bază de cunoștințe pe care o construiesc și o păstrez. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut a fost exact asta, un wiki al propriilor mele interese, de la neuroștiințe la filozofie și spiritualitate, pentru că am bănuit mereu că domeniile astea se leagă și n-am avut niciodată timp să urmăresc legăturile.

Dacă imaginea ta despre AI e o fereastră de chat gratuită care greșește, e o imagine corectă a unei ferestre de chat gratuite. Ce a schimbat lucrurile pentru mine a fost să predau muncă reală, cu context real, și să las unealta să acționeze pe baza lui, lucru pe care o fereastră de chat nu-l poate face. Costă bani și depinde de o singură companie, iar la amândouă revin mai jos.

O factură, apoi tot restul

Decizia în sine a fost practică. GOODGLYPH, studioul nostru, și-a ținut site-ul pe Framer din 2024 până în primăvara asta. Framer și-a schimbat prețurile, iar noi am rămas pe un plan care costa mai mult decât aveam nevoie, în timp ce nivelurile mai ieftine nu mai includeau colecțiile în care erau articolele noastre (povestea completă). Să plătim în plus doar ca să ne ținem propriile texte pe propriul domeniu m-a enervat mai mult decât ar trebui să enerveze o schimbare de preț. Reînnoirea se apropia, am făcut calculul, iar un plan Max plus găzduirea noastră ieșeau mai ieftin decât încă un an. Așa că m-am concentrat serios și am refăcut site-ul pe o structură pe care o controlăm noi.

De acolo a mers din proiect în proiect. Un client m-a angajat pentru un audit, iar eu am trecut pe planul mai mare ca să-l fac cu Fable, pe atunci cel mai nou model Claude. Am construit o bază de cunoștințe pentru proiect și unelte ca să-l gestionez și să monitorizez brandul, iar livrarea a venit mult mai repede decât ar fi venit fără ele. Wiki-ul intereselor mele a devenit Eleleth, un sistem editorial care alege subiecte din el după o rutină și le publică (studiu de caz). Am adăugat Codex de la OpenAI ca a doua unealtă. Am început să proiectez obiecte pentru imprimare 3D, o tavă pentru stilouri și o carcasă pentru un e-reader, pentru că, odată ce ideile puteau deveni lucruri funcționale pe un ecran, am vrut câteva dintre ele și pe birou. Iar munca îmi tot punea în față decizii pe care trebuia să le documentez înainte să le pot lua, așa că am învățat pe parcurs.

Ideea pe care nu voia nimeni s-o construiască

Proiectul care a contat cel mai mult era unul vechi. În noiembrie 2024 mi-a venit ideea pentru Epinoia, un spațiu de lucru în care cercetătorii, sau oricine din domenii diferite, gândesc împreună cu AI: table albe pentru schițat idei, fișiere comune, un loc în care oameni fără o disciplină comună pot lucra la aceeași problemă. Am schițat interfața și am prezentat-o unor dezvoltatori și echipe. Nimeni n-a vrut s-o construiască, așa că am renunțat.

În iulie am deschis vechile wireframe-uri, am scris un brief din ele și am construit-o. Funcționează și e online la epinoia.app. Nu are încă utilizatori reali, iar asta a contat mai puțin decât mă așteptam. Ideea există acum în afara capului meu, construită din nimic mai mult decât o imagine despre cum ar trebui să funcționeze interfața.

Două imagini alăturate. Stânga: un wireframe adnotat de mână al unei aplicații cu trei panouri, cu o coloană mov pentru discuții, o zonă de chat cu o casetă de mesaj, un panou de surse și o zonă de notițe. Dreapta: o captură de ecran a aplicației finalizate, cu o listă de discuții, o conversație despre pigmentul ultramarin, un editor de notițe și un panou de lectură.
Figura 3. Stânga: unul dintre wireframe-urile mele originale pentru Epinoia. Dreapta: aplicația funcțională, construită în 2026 dintr-un brief scris pe baza acelor schițe, cu conținut de exemplu.

Înainte de asta, orice idee mai mare decât un design depindea de anii altcuiva. Așa se formează echipele, și e un aranjament sănătos: timpul e puțin, nimeni nu poate învăța tot, așa că te sprijini pe oameni care și-au petrecut anii cu abilitățile pe care tu nu le-ai avut. Dar asta însemna și că ideile mele trăiau sau mureau în funcție de interesul, concentrarea, orgoliile și jocurile de putere ale altora, și multe au murit acolo. Economiștii au un nume pentru prima parte. Benjamin Jones o numește povara cunoașterii: pe măsură ce cunoașterea se acumulează, oamenilor le ia mai mult să ajungă la frontieră, așa că se specializează mai îngust și trebuie să lucreze în echipe (Jones 2009).

Cel mai bun test pe care l-am găsit pentru întrebarea dacă AI-ul schimbă asta e un experiment din 2024 la Procter & Gamble (Dell'Acqua et al. 2025). Într-un exercițiu de dezvoltare de produs de o zi, oamenii care lucrau singuri cu AI s-au descurcat cel puțin la fel de bine ca echipele de două persoane fără AI, nespecialiștii cu AI au egalat echipele care aveau un specialist, iar oamenii din zona comercială și cei din zona tehnică au scris fiecare propuneri mai echilibrate. A fost o singură zi de propuneri scrise, fără nimic construit sau întreținut. Iar cele mai bune soluții au venit cel mai des de la perechile care aveau și AI, ceea ce e un avertisment corect împotriva propriei mele povești. Unealta a acoperit terenul pe care înainte mi-l acoperea o echipă. Nu i-a înlocuit pe oamenii cu care merită să lucrezi.

Aș fi angajat un dezvoltator sau un project manager pentru ceva din toate astea? Nu. Nu aveam banii, așa că am făcut ce făcusem mereu și mi-am cumpărat cursuri, de programare și chiar de project management, ca să învăț pe cont propriu. Dezvoltatorul pe care nu l-am plătit n-ar fi fost plătit niciodată. Cele mai puternice abilități ale mele sunt tot cele pe care am avut timp să le cresc: estetica și deciziile de design, experiența utilizatorului, psihologia consumatorului, auditurile de încredere.

Ce s-a recablat

Când spun că lucrul în felul ăsta mi-a recablat creierul, cea mai apropiată comparație pe care o am sunt paginile de dimineață ale Juliei Cameron: trei pagini scrise de mână la prima oră, în fiecare zi, ca să treci de criticul interior pe care Cameron îl numește Cenzorul (The Artist's Way, 1992). Niciun studiu nu testează paginile de dimineață, așa că e doar o analogie, dar e cea potrivită. Construitul cu un agent a făcut începutul ieftin. Primele versiuni erau rapide și private, iar partea din mine care obișnuia să oprească un proiect înainte să înceapă a devenit mai tăcută.

Ce am învățat a fost mai mult despre mine decât despre AI sau cod: cum își rezolvă creierul meu problemele și faptul că imaginea mea despre ceva poate deveni un lucru folosit de alții, destul de repede încât să-l testez și să-l schimb. Când pornește acum un proiect, mintea mea merge direct în punctul în care pot formula problema și soluțiile posibile. Știu unde trebuie să intervină judecata mea, ce pot să predau și cum să vorbesc cu un dezvoltator sau un project manager în termenii lor. Am scris despre partea care rămâne a mea atunci când un model face execuția, așa că nu repet aici. Ce văd acum e cât din vechea restricție era nesiguranță, și uneori rușine, senzația tăcută că, dacă nu știu cum să construiesc ceva, n-am dreptul să-l vreau.

Cercetarea îmi dă un motiv să nu mă încred pe deplin în propria relatare. În aceeași lucrare despre eroarea de impact, Wilson și Gilbert notează că oamenii tind să atribuie reziliența lor neașteptată unui factor din afara lor. O parte din ce îi atribui lui Claude e probabil a mea: opt luni în care am dat sens unui viitor pe care doar mi-l imaginasem. Unealta i-a dat fricii ceva de făcut. Adaptarea a fost a mea.

Relații și o taxonomie

Video-ul de la care a pornit eseul acesta începe cu ceva la care mă gândeam și eu: adaptarea la AI „nu e o chestiune de a-l folosi sau nu, e o chestiune de a învăța să gândești altfel”. Video-ul citează un eseu de Jason Silva și se încheie cu o afirmație mai mare: mintea care va prospera cu AI e cea care dă sens realității „rizomatic și relațional”, iar aceea e mintea unui artist.

Eseul lui Silva există și e mai prudent decât video-ul (Silva 2026). Susține că AI-ul păstrează cunoașterea ca relații între concepte, nu ca categorii, așa că gândirea alături de el ar putea deveni o nouă formă de alfabetizare, una pe care artiștii au practicat-o dintotdeauna, și se încheie cu această alfabetizare deschizându-se tuturor, nu cu artiștii câștigând. Cea mai ascuțită frază a lui e „Inteligența începe să semene mai mult cu o topologie decât cu o taxonomie”. Restul e al video-ului. Rizomul e imaginea gândirii la Deleuze și Guattari, nu un tip de personalitate, iar sfatul lor de a „face hartă, nu calc” (Deleuze & Guattari 1987, p. 12) descrie construitul prin încercare mai bine decât descrie mintea cuiva. „Geografia gândirii” e titlul cărții lui Richard Nisbett din 2003 despre diferențele culturale de gândire, despre care chiar echipa lui Nisbett a descoperit că descriu grupuri, nu tipuri de oameni (Na et al. 2010).

Aici experiența mea taie de-a curmezișul video-ului. Lucrul care mă bucură cel mai mult dintre cele construite e o taxonomie. Aplicația mea Visual References îmi ține biblioteca de imagini, organizată după felul în care funcționează imaginile: ce îi cere o imagine privitorului, prin ce lucrează, ce mecanism face treaba și care dintre referințele mele poartă acel mecanism. Claude o folosește ca să ia decizii de design pornind de la referințele mele, nu de la setările lui implicite. Fiecare copertă din această serie de eseuri pornește de acolo, iar aplicația are spații comune în care Claude și cu mine construim vision board-uri împreună. Silva are dreptate că modelul trăiește în relații și are mult mai multe decât voi avea eu vreodată. Ce nu avea erau distincțiile mele: care relații contează, numite, ca să poată fi alese cu intenție. Fără ele, un model se întoarce la setările lui implicite. Din experiența mea, partea artistului ține mai puțin de gândirea relațională și mai mult de gustul cu nume atașate.

Diagramă a unui drum cu patru noduri: Operație, Grupare; Domeniu, Gestalt; Tehnică, Regiune comună, în coral; Referință, 074, straturi într-o stivă explodată. Drumul duce la o miniatură a copertei acestui eseu. Sub tehnică, trei variante renunțate cu motivele lor: proximitate, simetrie și scală de culoare. Jos în dreapta, o miniatură estompată a primei variante respinse.
Figura 4. Cum a fost aleasă coperta acestui eseu în aplicația mea Visual References. Fiecare pas prin taxonomie e o alegere numită, variantele lăsate deoparte au și ele nume, iar prima variantă a fost respinsă pentru că semăna cu o iconiță de aplicație.

Există dovezi pentru afirmația despre artiști? Câteva. Într-un studiu recent, artiști vizuali premiați au dat asocieri de cuvinte mai îndepărtate decât cercetătorii din științe și decât un grup de comparație cu inteligență similară (Merseal et al. 2025), deși eșantioanele au fost mici și nimic nu testează dacă asta ajută pe cineva să lucreze cu AI. Bănuiala mea era că video-ul descrie, de fapt, gândirea neurodivergentă. Dovezile susțin o versiune mai mică a ei. Într-o recenzie a 31 de studii, cele mai multe au găsit gândire divergentă mai puternică la oamenii cu trăsături ADHD ridicate, dar nediagnosticate, nu și la cei cu diagnostic (Hoogman et al. 2020). Cercetarea despre autism descrie o pulsiune de a găsi reguli, mai apropiată de ce fac eu când desfac o structură și o reconstruiesc decât de asocierea liberă (Baron-Cohen et al. 2009). Unele minți vin cu puncte forte specifice. Niciun studiu pe care l-am găsit nu susține ideea că unii oameni doar urmează structuri, în timp ce alții văd mai adânc.

M-aș putea întoarce?

Mi-am construit uneltele astfel încât să nu aibă nevoie de abonamentul meu ca să funcționeze. Site-urile au sisteme de conținut pe care le poate folosi un om, proiectele au interfețe făcute pentru oameni, nu doar pentru agenți, iar eu mă descurc prin bazele de date și codul pe care stau. Aplicația de referințe funcționează pentru mine cu sau fără Claude. Am scris despre obiceiul ăsta în Design pentru doi cititori: construiești pentru om și pentru mașină deodată, ca niciunul să nu rămână blocat. Dependența rămâne totuși reală. Planul e un cost lunar, iar prețul și condițiile lui sunt decizia altcuiva.

Cercetarea îndeamnă oricum la prudență. În 1983, Lisanne Bainbridge a descris ironiile automatizării: abilitățile se pierd când nu sunt folosite, oamenii trebuie să preia controlul exact când ceva a mers prost, iar prima generație care supraveghează un sistem automat trăiește din abilitățile învățate înainte ca sistemul să apară (Bainbridge 1983). În design, eu sunt acea primă generație, iar abilitățile rămân cât timp le folosesc. În cod, am puține lucruri la care să mă întorc. Uneltele mele ar merge mai departe fără un agent. Să le repar când se strică ar merge greu.

McLuhan, de la care am luat cuvântul pe care îl tot foloseam, a pus avertismentul chiar lângă el: „Orice invenție sau tehnologie este o extensie sau o autoamputare a corpului nostru fizic” (McLuhan 1964). Același capitol susține că suntem amorțiți față de ce schimbă extensiile noastre în noi. Un studiu din 2025 arată cât de departe poate merge asta: dezvoltatori cu experiență, care lucrau în propriile lor baze mari de cod, au fost cu 19% mai lenți cu AI și au crezut după aceea că le-a economisit în jur de 20% din timp (Becker et al. 2025). Am puțin mai puțină încredere în propria senzație despre ce s-a schimbat în mine decât atunci când am început să scriu asta.

Noua formă a fricii

Ce mă îngrijorează acum e piața. Nu mai sunt doar designer. Pot duce un proiect de la cap la coadă, până la lansare, pot lua decizii bazate pe cercetare și pot construi fluxuri de conținut și unelte care repară felul în care lucrează o echipă, iar mult din timpul meu se duce pe felul în care oamenii și uneltele AI lucrează împreună. Nu văd anunțuri de angajare pentru asta și nici echipe care să știe că au nevoie de așa ceva.

Datele spun că îngrijorarea are o bază. Aceeași prognoză BLS care s-a întors împotriva designerilor grafici vede în continuare o creștere de 6% pentru designerii web și de interfețe digitale și de 4% pentru directorii de artă până în 2035 (BLS 2026). Dar nicio agenție și nicio platformă de joburi nu îi numără pe designerii care și construiesc. „Design engineer” apare în articole de blog, nu în date. Cel mai apropiat semnal real e că titlurile de post din SUA care conțin „AI” s-au mai mult decât triplat între 2022 și 2026, mai ales în afara tech-ului (Adrjan 2026). Lista LinkedIn din 2026 cu rolurile cu cea mai rapidă creștere în SUA nu are niciun titlu de design în primele 25, dar include fondatori și consultanți independenți, rolurile în care îți inventezi propriul titlu (LinkedIn 2026).

În august l-am rugat pe Claude să facă lista cu ce construisem în ultimele trei luni. Au ieșit în jur de 71 de lucruri: site-uri, aplicații, unelte, baze de cunoștințe, proiecte pentru clienți. Unul singur a fost facturat.

Folosirea AI-ului nu mi-a vindecat frica, iar datele spun că nu sunt o excepție. În panelul Gallup cu angajați din SUA, oamenii care folosesc AI zilnic sau de câteva ori pe săptămână sunt „de peste două ori mai predispuși să se teamă că joburile lor vor fi eliminate în următorii cinci ani” decât cei care îl folosesc rar (Makridis 2026). Folosirea schimbă obiectul fricii. A mea s-a mutat de la dispariție la invizibilitate.

„De prisos” era frica greșită. Prognozele din spatele ei arătau spre alte meserii, iar scăderea pe care o urmăream pe LinkedIn a început înaintea uneltelor. „Fără nume” e frica pe care o am acum și e una mai bună de avut, pentru că arată spre ceva ce pot face: să dau un nume muncii, s-o arăt și să găsesc oamenii care au nevoie de ea. Dacă ești unde eram eu în februarie, judecând AI-ul după o fereastră de chat gratuită și învârtindu-te în spirală cu prietenii în jurul următorilor zece ani, începe cu un proiect real la care ții, dă-i uneltei destul context ca să acționeze și păstrează un strat pe care îl poți rula fără ea. Frica probabil va rămâne. Doar că nu mai e despre sfârșitul tău.

Video-ul spune că adaptarea la AI e o chestiune de a învăța să gândești altfel. La mine a fost invers. Am început din nou să fac lucruri, iar gândirea a venit după.

Referințe

O notă despre surse: verificate pe 16 noiembrie 2026. Frey și Osborne, Arntz et al., Bainbridge și working paper-ul Procter & Gamble au fost citite integral; studiile de psihologie și de creativitate, mai ales la nivel de rezumat. Cifrele despre locuri de muncă și anunțuri provin din Occupational Outlook Handbook al BLS și din datele publice Indeed Hiring Lab; lista LinkedIn a fost citită prin presă, pentru că LinkedIn blochează accesul automat. Numărul paginii din Deleuze și Guattari provine din citări secundare ale ediției Minnesota, iar fraza lui McLuhan a fost verificată într-o retipărire a capitolului 4 fără numere de pagină. Inventarul din august e al meu, făcut cu Claude. Creatorul video-ului nu e cunoscut; citatele provin dintr-o transcriere generată automat. Toate traducerile în română îmi aparțin.