Două săptămâni de setup. Un prim draft care a luat 100% la un detector de AI. Soluția n-a fost un prompt mai bun. A fost un ghid de stil construit din propriile mele editări, și un document.
Când mi-am luat prima dată abonamentul x5 la Claude, planul 5× Max, am pierdut două săptămâni pregătindu-mă să scriu primul articol. Am încercat tot ce-ți zice internetul să faci, așa că mi-am făcut câteva skill-uri, am setat chiar și un agent de copywriting, după ce am cercetat tone de repo-uri de GitHub, am mers pe varianta „ești un expert", i-am dat instrucțiuni să citească ghidurile de pe Wikipedia despre cum să nu sune ca un AI. După ce am băgat săptămâni întregi încercând să fac un setup pentru primul draft, mă gândeam că sigur ar trebui să iasă bine... așa-i? Greșit.
Primul draft a ieșit dincolo de orice standard și robotic. Se citea ca ceva căruia i s-a scos viața din corp, și după ar fi fost forțat să se așeze la o mașinărie de scris. După ce l-am trecut printr-un detector de AI ca să confirm ce știam deja, rezultatele erau evident 100% generate de AI. Aveam senzația că toată pregătirea pe care o băgasem în el fusese degeaba. Stăteam acolo gândindu-mă, nu pot publica asta. Și acum ce e de făcut, care e următorul pas.
Setup-ul n-a fost niciodată scopul
Chiar și după tot efortul și research-ul pe care le bagi în construirea unui setup bun, nimic din toate astea nu-ți poate replica vocea, experiența ta. Poți să îi dai unui model fiecare best practice pe care o găsești (skill-urile, care sunt practic doar un set de instrucțiuni salvate; agentul, un sub-asistent cu propriul lui brief; promptul de expert, plugin-uri, ce vrei tu), și tot o să-ți dea un text competent și fără viață, care se citește ca scheletul competent al oricui altcuiva. Dar, în ciuda reacției mele inițiale, toată pregătirea n-a fost chiar degeaba. Doar că nu făcea ce credeam eu că o să facă, adică să-mi întindă pe tavă o capodoperă: optimizată SEO, quirky, fun, engaging, knowledgeable și profesională. Practic să-mi facă one-shot pentru locul 1 pe Google.
Adică, ce să zic, gluma-i pe mine că am crezut măcar că pot face așa ceva. Mă consolează gândul că nu-s singura care a intrat în chat cu un ai cu speranțe mari și apoi a fost zdrobită de realitatea pe care o presupune a livra efectiv ceva viabil.
Ce pot să spun cu certitudine e că vocea ta nu e o problemă pură de prompt. Din păcate, nu-ți poți scurta drumul spre ea, nu-ți poți strecura identitatea într-un sistem oricât de smart te-ai organiza. Poate nu încă, cine știe ce ne rezervă viitorul. Personal, am tratat toată faza asta doar ca pe un pas de configurare și nimic mai mult. „Dacă-l setez suficient de bine de la început, atunci sigur output-ul iese sunând ca ceva scris de mine." Surpriză, surpriză, nu merge deloc așa. Vocea nu trăiește în setup-ul sau pregătirile pe care le faci. Trăiește în editare, așa că niciun prompt al skill-ului perfect nu o să-ți întreacă sinele autentic.
Cum am construit ghidul de stil din propriile mele editări
M-am așezat în editor, cu o cafea, m-am uitat lung la textul din fața mea și m-am apucat, frază cu frază, rescriindu-l în cuvintele mele. Undeva pe acolo, între paragrafe, mi-am dat seama că ce primisem nu era greșit. Era de fapt un os solid pentru propriile mele idei, doar că ce lipsea eram fix eu. Logica dintre idei se ținea, surprinzător, destul de bine. Flow-ul și continuitatea erau chiar bune, de parcă m-aș fi putut vedea citindu-l într-o variantă mai șlefuită și chiar să-mi placă. Livrarea era cea mai mare problemă.
Având un framework prin care am putut să încep, până la urmă, a făcut editarea ușoară în loc de a mă da pur și simplu bătută. O bază de pornire pe care să editezi deasupra face foarte simplu tot procesul de a veni cu mai multe idei sau cu alte abordări personale, așa că pe măsură ce treceam prin text am început să adaug gânduri care nu erau deloc în draft, gânduri la care am ajuns doar pentru că structura era acolo, ca să mă împingă în direcția bună făcându-mă să dau mai mult context acolo unde promptul meu nu a fost suficient. La un moment dat m-am pierdut în articol și mi-am dat seama că eram de ceva timp în flow, complet în rolul de editor. Nu am dat de renunțarea la care mă așteptam intrând în asta, sincer.
Și când am terminat, a venit partea distractivă: i-am cerut lui Claude să pună cele două versiuni una lângă alta, rând cu rând, ce scrisese el față de ce scrisesem eu, și apoi să transforme insight-urile alea într-un document pe care să-l putem folosi mai departe. A numit fișierul singur, ceva de genul claudia-writing-style, și apoi a scos tonul meu din comparație. Ideea era un ghid de stil AI care crește: un fișier de reguli scoase direct din propriile mele editări, tot mai ascuțit pe măsură ce scriu mai multe articole, ceea ce mă face pe mine un scriitor mai bun și pe Claude mai bun la a scrie ca mine. Ăsta e schimbul.
Acum, despre a primi o listă cu propriile tale tic-uri verbale
Ce m-a surprins, oarecum, dar nu chiar, a fost lista cu o bună parte din ticurile mele verbale. O grămadă de oameni adoră să-mi observe tic-urile, așa că faptul că Claude nu s-a concentrat doar pe tonul exact pe care îl am, ci a punctat specificul felului meu de a vorbi... a fost interesant, ca să zic așa. Una e ca o persoană să îți atragă atenția, unde în timp ajungi doar să dai ochii peste cap, zicând „da, da, știu", acum înapoi la ce spuneam. Dar când un AI îți pune verde în față, cuvânt cu cuvânt, cum te exprimi, trebuie să fii mai atent.
Sunt vorbitoare nativă de română, așa că felul meu de a vorbi engleza e puțin diferit. Prietenii din străinătate, mai ales cei nativii în limba engleză, observă felul în care combin cuvintele și adesea intrăm în analize lungi despre logica semantică pe care o folosesc eu față de cea pe care o folosesc ei. Știam asta vag, dar să o văd numită într-un document a fost cu totul altceva. Erau deciziile lingvistice pe care le iau fără să mă gândesc măcar: să renunț la „eu" la începutul unei propoziții, să explic un termen pe loc cu un „practic" rapid ca să nu rămână nimeni în urmă, să întorc totul înapoi la experiența clientului (în referință la articolul ăsta, pe care l-am testat) pentru că asta conduce de fapt fiecare decizie pe care o iau, așa că mai mult context în jurul experienței lor mă ajută să mă exprim mai bine. Și, oho, tic-urile verbale pe care le numesc cuvinte de legătură automate, mici conectori care mă lasă să mă mișc între idei mai repede, dar unii ar fi tentați să nu fie de acord cu felul în care le prezint eu drept ciudățenii elegante. Și dacă apar în engleza mea, păi în română e și mai rău. Sunt puțin enervante, dar în punctul ăsta am făcut pace cu ele ca făcând parte din cine sunt eu.
Partea ciudată nu e că ai tic-uri, toată lumea are tic-uri. E că ți se dă o listă exactă cu ale tale, de către o mașină, cu care nu prea poți să te cerți, așa că tot ce poți face e să stai acolo, să citești și să dai din cap. Hm, chiar zic „practic" foarte des.
Când munca trece de la copleșitoare la plăcută
Există un citat în Everybody Writes a lui Ann Handley care numește exact ce am trăit prin experiența asta: „AI-ul ne ajută tot mai mult să fim mai creativi și mai strategici, lăsându-ne să ne concentrăm pe părțile care ne plac și externalizând ce nu ne place." Pentru mine a căzut ca ceva mai ascuțit de-atât. Blocajul se mută de la generare la judecată. Asta e fix transformarea, cu evoluțiile recente în integrarea AI-ului în modurile noastre de lucru, în loc să-mi adun toată energia în a inventa fiecare parte a unui material creative, cum aveam nevoie înainte, acum o pun în a selecta, a judeca, a curatoria ce simt că e corect. E un mod nou de a lucra și se simte eliberator.
Ajută să știi de unde vine ușurarea asta. Când eram la liceul de artă, la orele de pictură, stăteam departe de pânză câteva zile dinadins. Imersiunea prelungită te face să-ți pierzi ideile de bază, așa că nu mai poți vedea ce comunică de fapt tabloul, pentru că ai stat prea mult înăuntrul lui, concentrat pe a executa corect toate detaliile. Trebuie să te întorci cu ochi noi. Generarea de idei și conținut era fix partea unde nu apucam niciodată să mă îndepărtez și apoi să mă întorc cu succes. Dispăream, mă temeam de tot procesul pentru că mintea mea putea să planifice mai bine decât să execute, și până la urmă renunțam la orice fel de consecvență. Mutarea importanței pe judecată îmi dă ochii noi fără zilele de pauză. Baza muncii mele e deja acolo. Treaba mea e să mă uit la ea cinstit și să decid ce e adevărat pentru mine și ce nu.
Dacă toate astea sunt o idee bună, nu sunt sigură
Aș zice eu altui designer să nu mai dea copy-paste la output brut din modelele lui de AI direct pe blog? Fiecare cu ale lui. Până la urmă, nimic din ce zic eu nu oprește asta, și sunt deja destule date statistice cât să ne dăm seama unde duce contextul actual, internetul se umple cu conținut AI impersonal până la un punct fără întoarcere, și conținutul ăla se îngroapă în propriul lui zgomot. Cred că ce supraviețuiește în condițiile pe care le-am creat e munca în care qualia unui om, experiența lui trăită, e fuzionată cu libertatea pe care ți-o dau efectiv uneltele astea. Așa că e mai puțin o regulă și mai mult o întrebare despre unde vrei să trăiască munca/practica ta. Să cureți o amprentă digitală deja inundată cu conținut general, nu sună prea bine.
Dar e oare deținerea vocii tale aceeași luptă cu deținerea fișierelor tale, argumentul pe care l-am făcut pentru a-mi ține munca de strategie de brand în Obsidian Canvas în loc de FigJam? Nu chiar, și aici devin mai puțin sigură. Instinctul meu legat de proprietatea intelectuală este că într-o lume ideală ideile ar curge mai liber decât o fac în prezent. Propria mea voce e doar un strat mic de output creativ general al speciei umane, cel mai probabil minor dincolo de înțelegerea mea, dar tot parte din el. Oamenii se luptă atât de tare pentru a restricționa flowul asta de idei mai ales pentru că de ele le depind mijloacele de trai. Dacă vocea mea creativă poate pune mâncare pe masă, asta este adevărat doar pentru că așa e setată economia chiar acum. Ceea ce înseamnă că da, ce fac eu poate e puțin absurd: hrănesc un AI cu propriul meu fel de a scrie, îl las să genereze drafturi bune pornind de la ideile pe care le facem împreună, le editez înapoi, public rezultatul. Un experiment lung despre cât de bine se transferă o voce într-un sistem condus de un llm. Mie mi se pare destul de interesant. Acolo mi-am concentrat munca actuală cât timp zgomotul tot crește. Mai degrabă ca un proces de auto-descoperire.
